S-o luăm de-a curmezişul

Cum soarta nu prea ne răsfaţă
Şi-şi face mendrele cu noi
Iar vântul bate tot din faţă
Şi-mpinge barca înapoi

Aş zice să sărim în apă
Cătând salvarea… prin înot
Când numai cine poate scapă
De ce n-am fi din cei ce pot?

Şi s-o luăm de-a curmezişul
Spre cel mai la-ndemână port
Şi cu măslinul …şi cu şişul..
Şi cu hazardul drept suport.

E vremea celor mai obraznici
Ce-mpart norocul între ei,
Câd lupii sunt la stână paznici
Iar vulpea-i rege peste lei.

Terapie colectiva (America VI)

Când totul este permis şi de vânzare,
nu poţi să nu constaţi un paradox:
puritanismul cel mai orthodox
alături de obscenităţi bizarre.

Pe scenă la TV, in seriale,
Sărutul este practic cenzurat,
Dar vezi programe, zise “sociale”
Degenerând în tembelism curat.

Mari demagogi, vedete si prelaţi,
Având la toate-n buzunar soluţii,
Conduc savant anchete si discuţii
Cu mulţi participantţI debusolaţi.

Numai că-n loc să mai repare, strică,
Iscând confuzie si zăpăceală –
Când soţii îşi spun în faţă cum se-nşeală,
Ori tatăl cum a abuzat o fiică,
Un tip stilat, cum şi ucis nevasta,
Doi tineri prieteni intelectuali
Se laudă că-s homosexuali
şi-un pastor sale să le tundă creasta.
Ba îşi arată fundul un bezmetic,
Abundă acuzaţii şi sudalme,
Unii se trag de păr, se iau la palme
Iar ceilalţi aplaudă frenetic…

Se plînge şi se râde şi se pupă,
Se spun pe şleau tot felul de măscări,
Cucoane-n roz se tăvălesc pe scări,
încât te-ntrebi: ce mai urmează după?

Pe Marea Moartă

Rătăcind pe Marea Moartă
Pe o scândură de vis
Ţi-am bătut din nou în poartă
Şi din nou era închis...

Casa doarme-n spuma mării
Străjuită de doi peşti,
Nu dă nimeni sens chemării,
Ai murit ori mai trăieşti?

Chiar şi flacăra e stinsă
În candela de porfir
Şi-s din nou cu mâna-ntinsă
Ca bătrânul rege Lear.

Fericire, fată dragă,
Spune-odată, unde eşti?
Te vânez de-o viaţă-ntreagă
Şi mereu mă ocoleşti.

Când m-aştept să-mi fie bine
Tu te vânturi în pustiu...
Alerga-vei după mine
Când va fi de tot târziu?